Uneori, Îl implorăm pe Domnul să ne dea un răspuns anume… și acesta nu vine așa cum ne-am așteptat sau pare să nu vină deloc.
Sunt momente când cerul pare tăcut. Iar acea tăcere poate deveni dificilă – o povară – mai ales când ne pierdem tăria.
În timpul unei însărcinări, am luat masa împreună cu tineri adulți minunați care se pregăteau să conducă o conferință FSY și am învățat o lecție pe care nu o voi uita niciodată.
Un tânăr talentat la muzică mi-a spus că, uneori, Îi cere îndrumare Domnului și nu primește un răspuns clar. Așadar, chiar dacă este nesigur, el merge înainte cu credință, încercând să facă tot ce poate. Acele „tăceri cerești” pot fi dificile; ne putem simți pierduți sau putem crede că Dumnezeu nu ne ascultă.
El a continuat spunând că, într-o zi, a înțeles ceva: în muzică, pauzele nu sunt o greșeală; ele fac parte din muzică. Ele îi dau piesei o formă și un înțeles. Fără pauze, nu există respirație și nici formă; fără ele, nu există melodie. Și el a simțit că, în „muzica” Domnului, unele tăceri au, și ele, un scop: fac parte dintr-o lucrare mai mare.
Domnul Însuși ne învață că modul Său de a vorbi nu este întotdeauna dramatic. Din experiența trăită de Ilie, învățăm că Domnul nu era în vântul puternic, nici în cutremur, nici în foc, ci într-un „susur blând și subțire”(1). Uneori, există chiar și o pauză. Și, în acel interval, Domnul poate să modeleze ceva în noi: umilință, răbdare, încredere.
Dar tăcerea nu înseamnă că suntem părăsiți.
În Isaia, citim: „Eu nu te voi uita… Te-am săpat pe mâinile Mele”(2). Și, în Evrei, Domnul confirmă: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi”(3). Dumnezeu nu iubește oamenii „în general”. El îi iubește pe copiii Săi, unul câte unul, și cunoaște detaliile vieții noastre și dorințele sufletului nostru.
De aceea, Cartea lui Mormon vorbește despre „îndurarea blândă a Domnului”(4). Aceasta este formată din mementouri mici, dar reale, pe care Domnul le trimite pentru a spune: „Sunt aici”. Uneori, acestea nu vin ca o soluție imediată, ci sub formă de sprijin: confirmare, lumină care reaprinde speranța.
O persoană foarte dragă mie mi-a împărtășit o experiență recentă. După o lungă perioadă de „tăceri cerești”, ajunsese să-i fie greu să-și păstreze credința. Într-o duminică, nu voia să meargă la biserică, dar a ales să-și urmeze glasul lăuntric și să facă un pas: să fie prezentă, chiar dacă credința ei era „mică”.
Și, acolo, într-un lucru simplu și aproape obișnuit, Domnul i-a oferit o dovadă de îndurare blândă. Ea a privit cum un tânăr băiat cu dizabilități grave distribuia împărtășania, ajutat de grija și dragostea necondiționată ale tatălui său. Nimic spectaculos. Nimic extraordinar. Dar a fost un mesaj clar și personal – ca și cum cerul i-ar fi vorbit pe propria ei „limbă spirituală” pentru a-i spune: „Sunt aici. Te văd. Știu cum te simți. Te iubesc”.
Aici este punctul central: aceste dovezi de îndurare blândă nu sunt întâmplătoare. Ele sunt semne ale dragostei care este posibilă prin ispășirea Salvatorului Isus Hristos.
Uneori, vorbim despre ispășire doar în termeni de iertare, și aceasta este – într-adevăr. Dar ispășirea înseamnă și putere care întărește: puterea de a îndura, de a ne ridica, de a persevera și de a încerca din nou.
Alma ne-a învățat acest lucru în mod clar: Salvatorul a luat asupra Sa „dureri… suferințe și ispite”, astfel încât El să „știe, în ce privește trupul, cum să-i ajute pe oameni”(5). Ajutorul înseamnă sprijinul acum, la momentul potrivit, în modul concret de care El știe că avem nevoie. Domnul nu înlătură întotdeauna povara imediat, dar El promite: „Eu… voi ușura poverile… voastre… ca voi să știți… că Eu… vizitez poporul meu în suferințele lui”(6).
Dacă aveți parte de tăcere cerească și așteptați un răspuns care nu vine cu claritate, nu renunțați. Nu confundați o pauză cu absența.
Uneori, tăcerea face parte din muzica Domnului. Și, chiar și atunci, El continuă să includă dovezi ale îndurării în detaliile compoziției – unele atât de personale, încât doar inima noastră le înțelege. Ceea ce nu le face mai puțin reale; le face mai sacre.
Pentru că Salvatorul Isus Hristos nu se limitează la a ne vorbi. El ajută. El sprijină. El rămâne alături de noi.
Depun mărturie că ispășirea Sa este reală și suficientă, nu doar pentru a ne curăța, ci și pentru a ne întări atunci când nu mai avem tărie. Știu că Tatăl Ceresc nu-Și uită copiii. Știu că El este prezent în detalii. Și știu, din experiențe personale, că, până și atunci când cerul pare tăcut, Salvatorul continuă să lucreze – uneori într-o limbă atât de personală, încât doar noi o înțelegem. În numele lui Isus Hristos, amin.
Note de subsol.
- 1 Împărați 19:11-13.
- Isaia 49:15-16.
- Evrei 13:5.
- 1 Nefi 1:20.
- Alma 7:11-12.
- Mosia 24:14-15.