Numele meu este Chelmuș Robert, locuiesc în municipiul Pitești, sunt un român din România, am 45 de ani și sunt divorțat. De formație profesională sunt actor, profesor de arte scenice, și din anul 2006 sunt angajat al Teatrului Alexandru Davila.
Am cunoscut Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă în anul 2019, mai precis când majoritatea românilor se pregăteau de Crăciun, în data de 23 decembrie, primind colindători și pregătind casele și bucatele pentru masa de sărbătoare. Pentru mine a însemnat cel mai frumos cadou de Crăciun din viața mea.
Zeci de ani am căutat cu speranță în mine „ceva important” care era pierdut undeva în această zonă din sud-estul Europei, o națiune numită România, o țară cu de toate, căreia nu-i lipsește nimic, dar care nu mai aparține urmașilor săi de drept, România fiind devorată în diverse moduri de clanuri și de interese mafiote.
În ultimii treizeci și cinci de ani, România a atins apogeul distrugerii, mai rămânându-i o singură certitudine: speranța.
După Revoluția din 1989 am crezut, ca părinții noștri, că vom avea o țară liberă în urma ultimei bătălii și a sângelui vărsat de tineri, pentru libertate, dar nu suntem liberi cum ne-a lăsat Dumnezeu și cred că nu vom mai putea fi vreodată, dar ne-a mai rămas ceva, ce nu ne poate fi luat: credința.
Mai precis, patruzeci de ani am căutat Duhul Sfânt în întreaga Românie, ba chiar și-n câteva țări străine și nu l-am găsit, până într-o zi, când am fost invitat la Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă din Pitești, unde am simțit Spiritul Sfânt și era prezent din plin, era ce căutasem și a fost dincolo de imaginația mea, viu și mai puternic decât credeam.
Era o seară obișnuită cea în care m-am rugat cu cei doi misionari, care m-au invitat să-mi prezinte biserica, credința și regulile în care aceștia au trăit și crescut spiritual. Eram încântat și am fost pregătit cu încrederea care mă mâna și totul căpăta sens pentru mine, pe măsură ce înaintam, fiind o persoană care nu poate fi întoarsă cu ușurință, dar aveam și dețin și în prezent un soi de spirit însetat de cunoaștere, care caută să dezlege misterul.
Aflându-mă în căutarea permanentă a Duhului Sfânt, pe care l-am recunoscut ca fiind prezent acolo și normal că l-am urmat, fiindcă era exact de ceea ce avea nevoie sufletul
meu, eram asemenea unui animal flămând care avea nevoie de hrană pentru a supraviețui sau ca o pasăre însetată de apa necesară vieții de zi cu zi, trăind într-o perioadă secetoasă.
Undeva la începutul lunii iulie, am decis să țin post doar cu apă. Nu aveam un motiv anume, și în general n-am ținut vreodată post mai lung de două mese, sau o zi întreagă, însă acum așa am simțit să fac. La sfârșitul celei de a doua zile pe la ora 17:00, am primit un telefon de la unul dintre consilierii președintele de district și cred că era într-o zi de marți și acesta mi-a întrebat dacă vreau să merg la Templul Roma, fiindcă era un loc rămas liber și totul era achitat și ar fi fost păcat să las să se piardă acei bani, așa că am spus sigur că vreau să merg și atunci am înțeles și de unde a apărut acel gând cu postul.
Astfel, anul acesta, pe la începutul lunii iulie, am vizitat pentru prima dată Templul Roma, unde, chiar dacă, la momentul inițial al călătoriei mele, nu eram sigur că voi reuși să ajung din pricina banilor, eu fiind student în București, trăgându-mi sufletul după sesiunea de vară, în vacanță, fiind chinuit și din pricina decesului tatălui meu de la sfârșitul lunii mai, din cauza lipsei recomandării de templu, care expirase în luna martie, și, deși fiind liber față de alte dăți în care îmi doream enorm să ajung, cumva tot timpul ceva era pe dos, apăreau piedici cum au tot continuat să existe chiar și-n ziua plecării din pricina organizării mele defectuoase.
Era cât pe ce să întârzii, să pierd avionul, din pricina aglomerărilor din trafic, dar ce să vezi, printr-un miracol, în urma rugăciunilor puternice realizate continuu fie în metrou, fie în autobuz… am ajuns la aeroport. Acolo, aveam o teamă că bagajul meu ar avea ceva probleme, deoarece acesta depășea normele impuse în toate direcțiile… dar nimeni nu a zis nimic, ba chiar eu am sesizat echipajul în acest sens, dacă ar fi ceva probleme și am fost pus să-l cântăresc, dar a fost totul bine și puțin mai rămăsese să-mi fac îmbarcarea și să zbor în locul mult dorit.
Odată ajuns acolo, suspansul a fost prelungit pentru a doua zi cu diverse plimbări prin zonă, deoarece templul nu era deschis luni.
Însă, din dimineața zilei de marți, totul a mers ca pe roate, am trecut prin procesiunile necesare inițierii, ca mai apoi să pășesc în cele din urmă spre camera celestială, unde-mi doream de atâta amar de timp să fiu prezent. Loc în care am avut parte de un moment fascinant, mult visat; acolo am fost cuprins de o serie de sentimente noi pentru mine până la acel moment, care m-au adus într-o stare de levitație; era cert că nu-mi mai simțeam trupul, parcă zburam, deși eram și sunt un om greu, care trăiește „pe picior mare” și nu mă clatin oareșcum; parcă aș fi fost într-un vis sperând să ajung și să zic: Hei! Șefule, uite-mă, am ajuns, într-un final! dar că, odată ajuns acolo, n-am mai putut rosti nimic, doar gândeam, simțind o pace, o bucurie inexplicabilă, conștient fiind întru totul, vedeam și
auzeam: Te iubesc! Apoi în fiecare zi din timpul vizitei mele la Templul Roma, m-am rugat acolo pentru mine, familia mea, apropiați, biserică, profet și întreg Pământul, minute în șir și pentru o schimbare în bine a tuturor lucrurilor.
Cred că momentul convertirii mele din 16.05.2020, imediat după ridicarea carantinei mondiale Covid-19, a fost singurul lucru cu adevărat important realizat pentru viața mea de aici și de dincolo; a fost de parcă am renăscut.
Mai cred că, dacă românii ar fi toți membri în Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, România ar trăi cu adevărat binele pe care-l așteaptă de atâtea mii de ani, luând în considerare faptul că Isus Hristos a venit să restaureze Biserica Sa împreună cu apostolii și au sfârșit, uciși cu toții la îndemnul fariseilor.
Moise, încă din vechime, un profet care stătea de vorbă față în față cu Dumnezeu, care din punctul meu de vedere trebuie să fi ajuns să aibă o noblețe a sufletului său aproape de desăvârșire, lucru care se construiește greu.
În Exodul 20:2-17 citim că a fost o poruncă între cele zece, de la însuși Dumnezeu, care spunea: Să nu ucizi! Cum să mai ai puterea să crezi în astfel de șarlatani care una spun și alta fac.
Fariseii în micimea lor umană, dar cu atât mai mult spirituală, se temeau că-și pierd prioritățile în urma tuturor celor ce văzuseră și auziseră că Isus Hristos realiza printr-o slujire fără de păcat, celor sărmani și bolnavi.
În zilele noastre, sfințiile lor pământești binecuvântează tancurile și muniția de război, îndreptând armamentul împotriva fraților lor de sânge (n-ar fi fost ceva nou, văzând Cain și Abel) dar evoluția de mii de ani a fost în zadar.
Timp de cca.1800 î.H., până la Joseph Smith (pe la anul 1830, deci spre sec. al XIX-lea), nu au existat profeți prin intermediul cărora Dumnezeu să-și conducă poporul.
Personal vorbind, am avut doi străbunici care au avut funcții înalte în orânduiala Bisericii Ortodoxe Române, iar tatăl meu a fost ateu întreaga sa existență, dar nu-l judec, are cine s-o facă, însă mama este o femeie foarte credincioasă, care provine dintr-o familie extrem de evlavioasă. Cred că în urma călătoriei noastre pământene, ar trebui să avem drept model viața fratelui nostru Isus Hristos, care a fost chiar Însuși ucenicul Domnului. El ne-a iertat până-n ultima clipă a vieții Sale pământene, spunând: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34).
Personal cred că suntem binecuvântați după Revoluția din 1989. Astfel, am avut șansa construirii unor biserici în România.
Am o imensă bucurie când pășesc în biserică. Timplul petrecut la Templul Roma a fost superb, dar cred că ar fi cu mult mai frumos dacă am avea măcar un templu în țara noastră. Știu că mai trebuie să creștem pentru un astfel de cadou și că un templu presupune investirea unor resurse considerabile pentru construcția, întreținerea sau administrarea acestuia. Dar, dacă ar fi după mine, întreaga omenire ar trebui să aibă templu lângă templu, lângă alt templu, lângă celălalt templu, fără nimic altceva, astfel am trăi în totalitate viața noastră doar în Casa Tatălui și, poate așa n-am mai avea timp pentru războaie și am reuși să ridicăm doar slavă Tatălui și măreției Sale.
Regret că încă nu avem un templu în România. Știu că Domnul are planuri mărețe pentru acest neam în acest sens de vreme ce la Roma a fost posibilă ridicarea unui astfel de edificiu impunător.
Eu cred că suntem binecuvântați să îl avem pe cel de-al șaptesprezecelea profet în viață, pe Russell M. Nelson, dr. cardiolog, care actualmente, ajuns la o etate de o sută de ani, slujește cu o dragoste specială întregii lumi împreună cu cei doi consilieri, cei doisprezece apostoli și Cvorumul celor Șaptezeci, cârmuind Biserica și construind temple pentru cei care-l caută cu adevărat pe Tatăl Ceresc. Si am spus toate acestea cu aleasă credință, în numele lui Isus Hristos, amin!