Într-o zi rece din luna martie a anului 2008, sora Eniko Rozalia Kolozsvari Sarosi a avut o experiență care a ajutat-o să se pregătească să primească Evanghelia. În acea zi, când fiul ei nou-născut, David, a fost adus la ea, asistenta i-a spus să-l țină aproape, deoarece nu avea șanse de a trăi până a doua zi.
Asistenta a explicat că micuțul fiu al lui Eniko avea ceea ce era atunci o problemă care avea o rată foarte mică de supraviețuire. Esofagul lui era deformat și nu putea înghiți. Ei aveau să intervină chirurgical pentru a încerca să corecteze problema, dar șansele unei proceduri reușite erau aproape imposibile.
În timp ce asistenta explica această situație cumplită, a așezat copilul în brațele lui Eniko și, imediat, Eniko a știut că fiul ei va trăi. Nimeni altcineva nu a crezut-o, dar ea știa că el va fi bine.
După operație, chirurgul a mers la ea în lacrimi. Făcuse tot ce putuse, dar nu se aștepta ca bebelușul ei să supraviețuiască peste noapte. Niciunul dintre ei nu se aștepta la lacrimile sale și, în cele din urmă, ea a fost cea care l-a consolat, spunându-i că totul va fi bine și că bebelușul va trăi pentru că Dumnezeu dorea ca el să trăiască. După ce a auzit această declarație, doctorul s-a uitat la ea și i-a spus că era ateu și nu credea în miracole sau în Dumnezeu, dar că trebuia să-i spună ce se întâmplase în sala de operație.
El a spus că, atunci când bebelușul a fost pregătit pentru operație, el a intrat în sală neștiind ce să facă deoarece bebelușul era atât de mic. Apoi, a apărut brusc o rază de lumină, fiind exact ceea ce avea nevoie. El a spus, arătând spre cer: „Lumina a îndrumat tot ceea ce am făcut. Nu-mi mulțumiți mie, mulțumiți-I lui Dumnezeu”.
Mai târziu în acea seară, când ea și bebelușul erau singuri în salon, miracolul a continuat. Eniko îl descrie astfel: „Doi bărbați foarte chipeși au intrat în salon. Cu certitudine ei nu erau din această lume. Ei nu mi-au spus nimic, dar am simțit o mare pace în prezența lor. Totuși, fără să spună nimic, s-au dus la micuțul meu fiu și i-au scos tubul de intubare din gură. Ei l-au uns cu ulei și au spus o rugăciune. Nu am înțeles niciunul dintre cuvinte, dar am știut că se rugau. Ei se rugau într-o limbă despre care știam că nu exista pe această planetă. După ce a binecuvântat copilașul, a venit la mine și și-a pus mâna pe umărul meu, spunându-mi că totul va fi bine. Am putut înțelege ce a spus de data aceasta, dar, după ce mi-a spus acest lucru, a dispărut. Doream atât de mult să-i mulțumesc, dar nu l-am mai văzut niciodată” .
A doua zi, tubul fiului ei a fost scos, iar băiețelul ei a început să fie alăptat și să înghită. Ani mai târziu, importanța pe care doctrina Bisericii o acordă familiei a fost cea care i-a captivat interesul ca vizitator în prima ei duminică la adunările Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. În toată viața ei, nu fusese niciodată într-un loc în care familia să fie considerată o prioritate atât de mare și a fost uimită de ceea ce a auzit și a văzut. „După adunare, m-am dus direct acasă și i-am spus soțului meu despre tot ce au vorbit. Am putut să văd o lumină în ochii lui; el dorea ca ceea ce am spus să fie adevărat, dar, la fel ca mine, nu știa că așa ceva ar putea exista, așa că duminica următoare a venit cu mine pentru a vedea cu ochii lui.”
Eniko a mers la biserică în săptămâna următoare și în următoarele două. Ea a continuat să revină la biserică datorită sentimentului copleșitor de pace și alinare care i-a pătruns în suflet de fiecare dată când a venit. S-a simțit în siguranță iar acel sentiment de siguranță și protecție a făcut-o să dorească să aibă acest sentiment ca parte constantă și puternică a vieții ei.
Înainte de aceste vizite repetate la biserică, viața ei nu era prea bună. „Eram într-o situație financiară foarte, foarte dificilă”, a explicat ea. „Mă rugasem pentru o cale de ieșire din acea situație, dar pur și simplu nu am putut niciodată să gestionăm sau să ne dăm seama cum să rezolvăm acele probleme”.
În acea perioadă dificilă, ea a fost contactată pe Facebook de misionarii din Ungaria. „A fost amuzant”, spune ea, „clădirea bisericii se afla chiar pe strada unde locuiesc și nici măcar nu știam că este acolo”.
Când au contactat-o pe Facebook, a fost clar că fusese pregătită de Domnul și era nerăbdătoare să audă mesajul lor. „Când mi-au propovăduit lecția despre Cartea lui Mormon și despre Joseph Smith, am început să plâng. Mi s-a făcut pielea de găină și m-au trecut fiori. Știam că așa ceva nu poate exista decât dacă este adevărat.” Ea continuă: „Mi-am dat seama că mă chinuiam să găsesc un răspuns la o întrebare, așa cum făcuse Joseph Smith. Știam că Dumnezeu îmi putea oferi răspunsurile de care aveam nevoie”.
Când a fost botezată, sora ei și o mare parte a familiei s-au opus ca ea să se alăture Bisericii, dar soțul ei nu s-a opus. „El m-a susținut în totalitate și a știut că era ceea ce eu trebuia să fac.”
După ce a fost botezată, multe lucruri au început să se schimbe. „Viața mea s-a schimbat complet după ce m-am alăturat Bisericii. Puteam discerne între bine și rău și să văd lucruri pe care nu le văzusem înainte. Am găsit imediat soluții gestionabile pentru situația financiară în care ne aflam!”
Eniko are o mărturie foarte puternică despre botez și despre modurile în care acesta poate schimba viața. „Ziua botezului meu a fost în timpul pandemiei de COVID. În ziua în care am fost botezată, mama mea era pe moarte. Locuia într-un azil de bătrâni și directorul ne-a spus, cu câteva zile înainte să fiu botezată, să începem pregătirile pentru înmormântarea ei.
Am continuat să mă rog și să cer ca mama mea să trăiască. După ce am ieșit din apă, în mintea mea, m-am rugat din nou și L-am rugat pe Dumnezeu să îngăduie ca mama mea să trăiască. A doua zi, directorul ne-a sunat și ne-a spus că situația mamei mele s-a schimbat complet. Ea avea să trăiască. Directorul și asistentele nu au putut înțelege ce se întâmplase.” După recuperare, inima mamei ei s-a înmuiat și ea și-a dat seama că Eniko făcuse o alegere bună când s-a botezat.
După aproximativ doi ani, soțul ei i s-a alăturat pentru a face propriul legământ de botez. După ce amândoi au fost botezați, viața lor a continuat să se schimbe în bine. „A fost o lumină care a intrat în căminul nostru”, spune ea. „Ne-a ajutat căsnicia; am comunicat mai bine între noi și cu alte persoane; viața mea a fost chiar mai organizată!”
Cu zâmbetul pe buze, ea spune: „Înainte îmi era foarte greu să vorbesc în fața oamenilor, acum nu este deloc greu! A fost ca și cum am avut brusc puterea și răbdarea de care aveam nevoie pentru a face schimbările pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac în viața mea”.
Faptul de a fi membră a Societății de Alinare a fost o mare binecuvântare în viața ei. De asemenea, îi plac evenimentele de socializare care au loc după adunările Bisericii. „Socializarea și conversațiile de după adunările Bisericii îmi fac întreaga săptămână mai bună.”
Pe membrii recent botezați ai Bisericii, ea îi sfătuiește: „Veniți cu inima liniștită și să știți că veți fi iubiți. Și rugați-vă, rugați-vă, rugați-vă. Rugați-vă pentru a ști că Tatăl Ceresc vă iubește și dacă este adevărată Cartea lui Mormon.” Zâmbind, ea adaugă: „Veți primi răspunsul”.
Eniko nu-și poate imagina viața acum fără ca Biserica să fie centrul ei. Și dorește ca toți ceilalți să știe, de asemenea, despre binecuvântări. „Unul dintre obiectivele mele este să abordez mai mult oamenii. Nu mă mai tem să vorbesc cu oamenii și trebuie să găsesc moduri de a împărtăși mai bine lumina lui Hristos. Toată lumea trebuie să știe despre acest mare dar al Evangheliei Sale.”