Pionieri în Biserica din România originari din Tonga 

Pionieri în Biserica din România originari din Tonga 

În orice duminică dimineață, dacă mergi la hotelul Mara din Baia Mare, vei auzi, venind dinspre o mică sală de conferințe, situată între casa scării și intrarea către zona de băi termale, imnuri cunoscute intonate de frumoasele glasuri ale tonganilor. 

Două familii și o singură echipă de misionari alcătuiesc mica congregație. Toți bărbații și toți cei șase băieței sunt îmbrăcați în cămăși albe și cravate, cele două femei și trei fete în rochii frumoase care le scot în evidență zâmbetele frumoase. Ei v-ar întâmpina cu bucurie pe dumneavoastră sau pe oricine ar fi interesant să li se alăture.  

Familiile Sione și Fineingo Faka’osilea și Sione și Sala Vaiomounga-Veamatahua locuiesc în România și se întâlnesc așa în fiecare duminică (dar până de curând, fără să aibă un loc de întâlnire sau misionari) de puțin peste un deceniu. Încercările lor sunt reale, dar ei recunosc mâna Domnului în fiecare aspect al vieții lor. 

Din arhipelagul Tonga pe „o insulă fără biserică” 

În anul 2014, Sione Faka'osilea juca rugby în Tonga, dar își dorea o viață mai bună pentru copiii săi. El a primit o ofertă pentru un contract pe trei ani de la un club profesionist de rugby din România, CSM Știința Baia Mare, pentru a juca în poziție centrală și a decis să o accepte.  

Soția sa, Fineingo nu știa nici măcar unde se află România când Sione a decis să plece și nici nu știa că i s-a oferit contractul. Când el i-a spus, ea nu a vrut ca el să plece. Dar, apoi, au fost de acord că acest lucru le va asigura un venit mai bun și că merita să încerce – singura ei condiție a fost ca, atunci când avea să ajungă acolo, el să meargă mereu la Biserică.  

La prima lor convorbire telefonică după ce el a ajuns acolo, ea l-a întrebat dacă s-a dus la biserică și el a spus nu. „Ai găsit vreun misionar?” El i-a spus: „Nu există o capelă aici în Baia Mare. Și nu am văzut niciodată misionari”.  

Absența Bisericii a făcut-o pe Ingo să fie neliniștită. Îi era atât de greu să fie fără el, iar ea dorea să vină să i se alăture aici, dar era la fel de îngrijorată de ceea ce ar fi însemnat pentru cei trei copii ai lor faptul de a nu avea niciun contact cu Biserica. 

Având această îngrijorare în inimă, fiecare apel telefonic includea aceeași întrebare: „I-ai întâlnit deja pe misionari?”. 

În cele din urmă, în anul 2015, când s-a întors acasă în Tonga în luna decembrie, el a spus că a văzut misionari de două ori; o dată la Timișoara și o dată la București. De ambele dăți, el era în tren și i-a văzut pe fereastră, ei fiind pe peron.  

Nu a fost ușor să fie fără familia lui și lipsa contactului cu membrii Bisericii a făcut ca acest lucru să fie și mai dificil.  

Fratele Faka’osilea s-a convertit la Biserică în anul 2009. El s-a alăturat unei echipe de rugby dintr-un sat vecin și a întâlnit o tânără fată frumoasă, pe nume sora Fineingo Vailea, care tocmai se întorsese acasă după ce slujise în Misiunea Tacoloban, Filipine.  

Sora Vailea a decis să facă încă puțină muncă misionară când l-a întâlnit, dar a spus că „el nu a fost ușor de convertit. Faptul de a bea și a fuma era parte din viața lui de zi cu zi”. Dar ea i-a spus că nu se va căsători niciodată cu cineva din afara Bisericii. „El nu a avut niciodată inima atât de împietrită încât să nu accepte principiile Evangheliei, dar i-a fost atât de greu să renunțe la aceste lucruri. Dar, puțin câte puțin, și cu ajutorul misionarilor, el a devenit bărbatul care știam că era menit să fie.”  

După câțiva ani, ei au fost pecetluiți în Templul Nuku'alofa, Tonga. 

Când fratele Faka’osilea s-a mutat din Tonga în România, singurele daruri de la soția sa au fost o Biblie și un exemplar nou al Cărții lui Mormon. Aceste cărți l-au ajutat în perioadele de singurătate.  

Având lacrimi în ochi, Sione a explicat: „Mi-a fost foarte greu să-mi las familia. Când am venit aici, m-am gândit doar la familia mea și că eram atât de fericit să fiu membru al Bisericii. Am citit din Cartea lui Mormon mult. Duminica doar asta făceam”.  

Sione a spus: „Sincer, nu prea mai făceam altceva. Dacă eram acasă, citeam. M-a ajutat foarte mult. Când am venit aici, căutam o viață mai bună pentru copiii mei, dar, pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că știam că eram aici pentru a face și altceva. Privind în urmă acum, cred că, probabil, trebuia să ajut ca Biserica să crească în România și să ajut familia lui Sione [Veamatahua]”. 

„Știm că Evanghelia ne va ajuta întotdeauna. Și mereu ne ajutăm unii pe alții. Acasă, ne puteam baza pe membrii familiei extinse și pe părinți, dar acum suntem departe de ei și am învățat să ne bizuim pe noi înșine și acest lucru înseamnă, de asemenea, să ne bizuim mult pe Domnul.” 

Cărțile de la soția sa, acum foarte uzate, încă sunt studiate zilnic. 

Sione și Sala Veamatahua  

Povestea călătoriei lui Sione și a Salei Veamatahua din Tonga în România a început aproape în același fel ca cea a familiei Faka’osilea, dar aproape imediat a luat o direcție diferită. 

Sione Veamatahua a jucat ca extremă pentru Tonga la Cupa Mondială din 2011. Dar, el a explicat: „Acasă, jucam rugby ca să ne distrăm. Clubul pentru care jucam acolo avea legături cu alte cluburi din alte țări. Aceste alte cluburi căutau jucători. Toată lumea a făcut prezentări video pentru a arăta cum jucam. Dacă echipa străină te plăcea, ei te angajau să joci și îți plăteau drumul. Baia Mare căuta jucători. Ei m-au ales pe mine”. 

„Nu prea se găsea de lucru în Tonga, așa că faptul de a juca în străinătate reprezenta o mare ocazie financiară, așa că am spus da.” 

Sione a acceptat un contract pentru a juca ca profesionist pentru CSM Știința Baia Mare în anul 2014. El plănuia să joace câțiva ani și, apoi, să se întoarcă în Tonga, unde soția sa Sala și fiul lor îl așteptau. Totul mergea bine până când, în seara semifinalei, a început să sângereze din nas în mod incontrolabil. 

În aceea zi, viața familiei s-a schimbat pentru totdeauna deoarece, în aceea seară, Sione a fost diagnosticat cu insuficiență renală cronică. 

În următoarele trei luni, a stat în spital și, când a fost externat, el avea să aibă nevoie de dializă cel puțin 3 zile pe săptămână pentru tot restul vieții sale - sau până când va face un transplant.  

Clubul i-a permis să-și păstreze beneficiile contractului până la expirarea acestuia. Apoi, el a fost pe cont propriu, bazându-se pe ajutorul din partea prietenilor și pe niște bani adunați prin strângere de fonduri.  

De ce nu s-a întors acasă? „Sunt ținut în viață de aparatele de dializă. Tonga nu are aparate de dializă, așa că faptul de a fi acasă nu mă poate ajuta.”  

Și astfel, el a rămas: „Timp de aproape doi ani, am fost singur. A fost foarte greu”. 

În anul 2015, Tonga a jucat împotriva României într-un meci de încălzire pentru Cupa Mondială. Încasările din bilete au fost donate cu generozitate membrilor familiei, astfel încât Sala și fiul lor să își permită să zboare ca să i se alăture.  

Când sora Veamatahua a ajuns, în cele din urmă, în România, a avut parte de un șoc. Vremea, mâncarea, condițiile de viață și limba erau toate atât de diferite. „Limba era atât de grea. Chiar și acum, după ce am locuit aici zece ani, încă este grea.” 

Dar, poate că cel mai mare șoc pentru ea a fost că Biserica nu era aici. „O sunam pe mama cu lacrimi în ochi deoarece nu aveam prieteni și Biserica nu era aici. Nimeni nu credea în lucrurile în care credeam eu.”  

Pe lângă faptul că era îngrijorată și singură, ea era frustrată: „Știam că aveam nevoie de Biserică, dar nu știam unde și cum să încep să caut. Nu vorbeam limba română, foarte puțini oameni vorbeau engleza și nu știam cum să încep să caut”.  

Sala recunoaște rapid că a ei credință a ajutat-o tot acest timp: „Am venit dintr-un sat mic, dar credința acelor oameni era mai mare decât un munte. Am avut învățători minunați. Credința mea era mai mare decât orice vă puteți imagina”. 

Fiind al optulea copil din zece, ea avea șase frați și trei surori. „Mama este uimitoare. Tatăl meu a murit când aveam 11 ani. Cinci dintre frații mei au slujit în misiune. Și cinci dintre frații mei au murit din cauza aceleiași probleme de inimă care a provocat moartea tatălui meu. Fratele meu mai mare a murit când era în misiune.  

A fost foarte, foarte greu să mă mut aici. Dar, în comparație cu aceste probleme din trecut, noi putem să gestionăm această problemă și faptul de a fi aici.” De fapt, ea vede toate acestea ca pe o mare binecuvântare: „Dacă eram în Tonga, Sione nu ar fi trăit în niciun caz. Din fericire, insuficiența lui renală a apărut aici, unde tratamentul este disponibil”.   

Fratele Veamatahua simte la fel. El este recunoscător doctorilor români și personalului medical care îl țin în viață. Și este recunoscător că era aici când problema a fost descoperită. El a spus: „Dacă s-ar fi întâmplat în Tonga, aș fi fost mort acum”.  

În pofida încercărilor și a situației de zi cu zi incredibil de grea, ei sunt remarcabil de optimiști. El a spus: „Atâta timp cât suntem împreună, suntem fericiți. Obișnuiam să le spun să se ducă înapoi, dar ea spunea mereu că este mai bine să fim împreună și ea avea dreptate. M-am căsătorit cu persoana potrivită. Ea este o femeie foarte puternică”. 

În cele din urmă, au găsit Biserica 

La câteva luni după ce sora Veamatahua a ajuns, prietena ei și verișoara de gradul doi, Fineingo Faka’osilea a ajuns cu cei trei copii ai ei pentru a se alătura soțului ei, care se afla în Baia Mare fără familia lui de mai bine de trei ani. 

Fineingo era îngrijorată că aici Biserica nu era prezentă și spera că își va da seama cum să găsească o ramură, dar, ca și verișoara ei, ea nu știa de unde sau cum să înceapă. 

Primul lucru pe care Fineingo l-a făcut după ce a ajuns în Baia Mare a fost să iasă noaptea în căutarea unei farmacii pentru a cumpăra medicamente pentru copiii ei, care erau bolnavi. Folosind un fel de limbaj al semnelor pentru a comunica tuse și copii, ea a avut succes cu misiunea ei.  

Al doilea lucru pe care l-a făcut a fost să înceapă să caute Biserica dimineața următoare. Această căutare nu a avut succes.  

„Am scris pe Facebook – «Biserica SZU Baia Mare» – și nimic. Apoi, am mai încercat alte câteva cuvinte atât pe Facebook, cât și pe Google – dar tot nimic. Se părea că nu mai era nimic ce puteam face, așa că am făcut tot ce am putut mai bine. Am continuat să mă rog, ținându-L pe Dumnezeu aproape în gândurile și în faptele mele. Aceasta era tot ce puteam face.” 

În majoritatea zilelor din acele prime luni de când ea a sosit, familiile luau cina împreună. Într-o seară, când se strângeau pentru a lua cina împreună la sfârșitul celei de-a treia luni de când erau aici, fratele Faka’osilea a venit cu lacrimi în ochi, deoarece clubul i-a spus că familia lui trebuia să plece. El putea să stea, dar familia „nu putea să rămână aici” și trebuia să se întoarcă în Tonga. Vizele lor expiraseră și ei trebuiau să plece.  

Fineingo a spus nu. „Dacă noi aveam să plecăm acasă, atunci și el avea să vină cu noi. De acum înainte, noi aveam să fim împreună.” Sione a vorbit cu antrenorul și s-au făcut aranjamente pentru a îndeplini dorințele lui Fineingo, dar ei tot au trebuit să părăsească țara pentru a-și primi din nou vizele. 

Sala avea aceeași situație cu viza, așa că cele două femei tongane și cei cinci copii ai lor au plecat dintr-o țară a cărei limbă nu o vorbeau și s-au mutat în altă țară unde tot nu înțelegeau limba. Ele au locuit în Ungaria timp de trei luni pentru a putea să intre din nou în România.  

Teama s-a evaporat  

La scurt timp după ce s-au stabilit în această țară nouă, ele au încercat din nou să caute Biserica. În timp ce Sala stătea cu copiii, Fineingo a început să meargă prin oraș căutând o capelă.  

Din nou, ea a încercat să întrebe oamenii, dar nimeni nu înțelegea și chiar și după câteva zile de mers, ea nu a văzut niciodată o capelă. După alte câteva zile, ea a simțit un îndemn puternic de a căuta, în schimb, biroul misiunii. După o altă căutare pe internet, ea a găsit curând un număr de telefon valabil. „Momentul în care misionarii au răspuns la telefon, a fost ca și când frica mea s-ar fi evaporat. I-am întrebat, rugându-i, cum putem găsi cea mai apropiată capelă, am dori să mergem și am dori să ne luăm și copiii la biserică.”  

Biroul Misiunii Ungaria nu știa care este cea mai apropiată capelă de Baia Mare, dar a promis să afle și să îi sune înapoi. Răspunsul nu a venit niciodată, dar nici frica nu a mai revenit. Fineingo a spus: „Știam că facem progrese”. 

După ce s-au reîntâlnit în siguranță în Baia Mare având vizele în ordine, al patrulea copil al lui Sione și Fineingo s-a născut în luna decembrie a acelui an. „Am început să caut pe Google pentru a găsi Biserica în alte orașe. Fineingo a explicat: „Am găsit o capelă în Oradea, așa că am condus până acolo pentru a-l binecuvânta pe fiul nostru. Ne-am dus la biserică și, în cele din urmă, i-am găsit pe misionari! 

În prima zi când ne-am dus la biserică pentru prima dată în ani de zile, nu puteam să nu mă gândesc la cum aș putea aduce Biserica și misionarii aici în Baia Mare. Știam că trebuia să găsesc pe cineva căruia să-i propovăduiesc pentru ca misionarii să poată veni”.  

Cele două femei au discutat despre această nouă „strategie” și ambele știau cine trebuia să fie aceea persoană: soțul Salei, Sione. 

Sione Veamatahua încă nu era membru al Bisericii. Soția sa era încântată de perspectiva ca el să facă lecțiile. El era bine pregătit și gata. 

La aceea vreme, ei știau că erau misionari în Cluj și vârstnicul Jerome și vârstnicul Green au venit din Cluj în aproape fiecare săptămână pentru a-i propovădui lui Sione. El a fost botezat în data de 16 decembrie 2017 în piscina hotelului Romanița. 

El a crescut în Tonga și mama sa era predicatoare metodistă. „Eu, acasă, făceam ceea ce familiile și prietenii noștri făceau pentru Biserică.” El a explicat: „Ea este o femeie foarte puternică. Cred că Dumnezeu m-a trimis aici pentru a deveni membru”. 

Faptul că a fost botezat a schimbat totul: „A avea Evanghelia în viața noastră face ca totul să pară mai ușor. Ne simțim în siguranță. Suntem mai aproape de Dumnezeu. Evanghelia este singurul lucru pe care îl avem care ne face să ne simțim ca acasă. Nu avem prea multe lucruri aici, este greu, dar având Evanghelia, ne simțim compleți. Vom fi bine”. 

Chiar dacă soția sa era încântată, încă aveau parte de opoziție. „Cea mai grea parte a fost că prietenii mei făceau glume pe seama mea când nu mergeam să beau cu ei. Ei mă strigau de la geam când ne plimbam seara”, își amintește el râzând, „dar unul dintre prietenii noștri de aici, care făcea glume pe seama mea, a fost, de fapt, botezat. S-a mutat înapoi în Australia, s-a întâlnit cu misionarii și acum este pecetluit cu familia sa în templu. Cred că am fost un exemplu pentru el; Domnul are timpul Său.” 

Dar tot nu era o capelă a Bisericii… 

Câteva luni mai târziu, președintele de misiune i-a vizitat și le-a dat permisiunea să binecuvânteze împărtășania în casa lor, iar ei au fost incredibil de recunoscători pentru această schimbare, dar încă își doreau să aibă misionari în oraș. 

Așadar, precum văduva care își cerea dreptatea din pilda din capitolul 18 din Luca, ei au tot cerut. Și au cerut. Și au cerut. Ani de zile.  

Pe parcursul acelor ani, ei au participat la adunarea de împărtășanie de la Cluj prin Zoom. Și, după alți câțiva ani, ei au început să ceară un loc în care să se poată aduna, astfel încât să poată să plece de acasă și să meargă la biserică.  

Fineingo a explicat: „Era atât de greu pentru copii să înțeleagă că noi eram la biserică atunci când mâncarea era pe foc lângă ei și ei stăteau în același loc în care își făceau temele”. 

Apoi, pandemia COVID s-a întâmplat și nimeni nu putea să iasă din casă, dar, după aceea, ei l-au întrebat pe președintele Iepure dacă puteau să aibă un loc de adunare. S-a găsit o cameră mică într-un hotel, dar aceasta era lângă barul hotelului și era zgomotoasă, așa că au continuat să caute un loc mai bun. 

Chiar dacă acum aveau un loc pentru adunare, ei încă voiau să aibă misionari permanent în Baia Mare. 

În cele din urmă, în luna noiembrie a anului 2023, președintele și sora Fowler i-au vizitat, având o mare surpriză pentru ei – misionarii aveau să vină în Baia Mare la următorul transfer! Vârstnicul Hitz și vârstnicul Bryce au sosit în data de 28 noiembrie 2023.  

Președintele Fowler a explicat situația astfel: „Sora Fowler și cu mine auzisem despre aceste două familii credincioase la scurt timp după ce am ajuns în România. Am discutat de câteva ori despre cum putem să-i sprijinim mai bine, dar nu eram siguri pe cine puteam trimite sau când. Apoi, într-o perioadă extrem de ocupată pentru misiune, Domnul m-a îndemnat să vizitez familiile Faka’osilea și Veamatahua în Baia Mare imediat. Când ne-am întâlnit cu acești ucenici plini de credință ai lui Hristos, sora Fowler a primit un îndemn foarte puternic că era timpul potrivit pentru a trimite misionari în Baia Mare. Și am știut, cu siguranță, pe cine să trimitem și când să-i trimitem”. 

A propovădui pentru a-l aduna pe Israel 

Sora Veamatahua, extrem de bucuroasă, a explicat: „Când misionarii au fost desemnați în Baia Mare, acest lucru ne-a schimbat viața! Este un lucru important pentru noi deoarece misionarii fac diferența în ceea ce privește cine poate fi învățat. Noi invităm mulți oameni și, când doresc să afle mai multe, nu putem să le propovăduim în limba română, dar acum că misionarii sunt aici, îi putem invita și li se poate preda în limba română și pot înțelege și li se pot răspunde la întrebări”. 

Soțul ei a fost emoționat când a spus: „Faptul că sunt aici cu noi reprezintă o lumină a speranței pentru noi. Vrem să avem o ramură a noastră. Și știm că trebuie să muncim pentru asta, dar nu am putea face asta fără misionari. Asta arată oamenilor că într-adevăr avem o biserică aici în Baia Mare. Îi rugăm pe oameni tot timpul, vă rugăm, veniți la Biserică și ei întreabă care biserică și încercăm să le explicăm că nu avem niciun afiș sau o clădire, dar acum avem reprezentare oficială aici și asta ne face să ne simțim mult mai bine”. 

La câteva săptămâni după ce misionarii au ajuns, cu ajutorul fratelui Ene, administratorul dotărilor materiale ale Bisericii în România, ei au găsit o încăpere mai frumoasă (cea de la ultimul nivel al hotelului Mare) și au un afiș pe care scrie Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă care stă pe un șevalet pus lângă ușă. 

În majoritatea dimineților de duminică, o găsim pe sora Faka’osilea în fața hotelului invitând oameni să vină la adunarea lor. „Este ceva ce am făcut ca misionară și îmi place acest lucru. Îmi place să invit oamenii și să vorbesc cu ei. Îi invit să vină sus și doar să asculte câteva minute înainte de a-și continua ziua. Sunt atât de recunoscătoare pentru micul nostru afiș; contează foarte mult.” 

Verișoara ei o întrerupe spunând: „Are talent pentru a face muncă misionară. Ea este atât de activă în a-i invita pe oameni să vină; ea mereu întreabă oameni dacă vor să știe despre Biserică. Este uimitoare”. 

Fineingo a continuat: „Simt că parcă fac ceva greșit dacă nu invit pe cineva în fiecare săptămână la biserică. Cu câteva săptămâni în urmă, într-o sâmbătă seara, la ora 23:00, am invitat pe cineva folosind aplicația Messenger. Am scris: «Dragă familie, ne vom aduna mâine la ora 11:00 la hotel și ne-ar plăcea să veniți» – și ei au venit! Este bine să vorbim – atâta timp cât spunem ce credem și oferim invitații, acest lucru va fi o binecuvântare și pentru noi”. 

Fratele Faka’osilea a adăugat: „Este amuzant, deoarece uneori oamenii vorbesc despre noi, poate că nu într-un mod frumos, dar ei nu își dau seama că ei predică, de fapt, Evanghelia, și asta pentru că, atunci când vorbesc despre Biserică, îi fac pe alții să fie conștienți de existența ei”. 

Ajutând Biserica să crească în România 

Sione și Sala Veamatahua și Sione și Fineingo Faka’osilea cred cu toții că o parte din motivul pentru care sunt aici este de a ajuta Biserica să crească în România și ei au un plan. 

Sala: „Trebuie să împărtășim experiențele noastre de acasă. Este ceva ce cu toții trebuie să facem aici. Cu toții avem talente și trebuie să împărtășim aceste talente. Domnul Se așteaptă să facem acest lucru. Am discutat cu vârstnicii să organizăm o seară în familie la care am putea invita oameni sau să facem alte activități cu alți oameni”. 

Sione V: „Un lucru pe care încercăm să-l facem este să vedem ce îi interesează pe români; este diferit față de cum era acasă și noi încercăm să ne adaptăm ca să putem împărtăși ce știm mai bine”. 

Fineingo: „Aștept cu nerăbdare vara ca să putem avea activități în parc și să invităm oamenii să vină. Soțul meu Sione este un pic faimos și le-am spus vârstnicilor că pot invita oameni la noi acasă și putem ține o lecție și ei îl pot cunoaște”. 

Sione F: „Dacă un lucru nu merge, apoi încercăm altceva. Am credință în ceea ce privește acest loc, este ceva aici. Nu am venit aici doar pentru rugby, mai este ceva aici. Îmi împărtășesc credința cu alți jucători de câte ori am ocazia. Știm că totul va fi bine. Avem Evanghelia și este datoria noastră să o împărtășim”. 

Sala a spus: „Uneori, ne simțim ca și cum am fi niște broaște țestoase. Știm ce vrem să facem, dar totul se întâmplă atât de încet. Noi am cerut de mult timp, dar simțim că acum este momentul potrivit să avem misionari. Suntem pregătiți. Știm că este o lucrare care trebuie făcută și știm că vom avea parte de multă opoziție, dar simt că sunt mulți oameni aici care așteaptă, ei doar trebuie să primească o invitație”. 

Soțul ei a adăugat repede: „Încercăm din răsputeri să fim ambasadori ai Bisericii. Și îi învățăm pe copiii noștri să facă la fel”. 

De când au sosit, ambele familii s-au mărit. Familia Veamatahua a urat bun-venit la alți doi copii și familia Faka’osilea s-a mărit cu trei copii. 

Fineingo a spus: „Uneori, copiii noștri se chinuie cu noua cultură, vin acasă de la școală cu diferite rugăciuni pe care le-au învățat. Le-am spus să fie drăguți și politicoși și să se gândească la acasă atunci când sunt la școală și trebuie să învețe ce li se cere. Este atât de minunat să avem un loc pentru adunările Bisericii și să nu le facem acasă. Acest lucru a fost o mare binecuvântare pentru copiii noștri”. 

Sala a spus: „Noi ne gândim mereu la moduri în care putem împărtăși Evanghelia și dorim ca ai noștri copii să facă la fel. Invităm vânzătoarea de pantofi, oameni din autobuz și de pe stradă”. 

Unul dintre lucrurile pe care le iau în considerare este să înceapă o clasă de bizuire pe forțele proprii la care să invite câțiva prieteni. De asemenea, ei planifică un spectacol de talente în familie, seri în familie și alte activități în parc la care oamenii să poată veni cu ușurință. Fineingo a spus: „Simt că trebuie să facem mai mult decât să invităm pe cineva la Biserică”. 

Fiica ei în vârstă de zece ani, Valencia, își face partea în munca misionară. „Îmi invit prietenii de la școală să vină cu mine la biserică. Uneori îmi este greu să nu amestec limbile în capul meu. La școală vorbim română, dar studiem și spaniolă. Acasă vorbim tongană sau engleză. Limbile se amestecă în capul meu, dar îmi place să împărtășesc ce știu despre Isus în orice limbă pot. Chiar dacă prietenii mei nu sunt gata acum, poate că mai târziu ei își vor aminti ce le-am spus.” 

„Sunt fericită că trăiesc în România deoarece știu că este atât de important ca familia noastră să fie împreună. Încerc să citesc mult în orice limbă pot, deoarece mama mea spune că este important să învățăm și să ne împărtășim talentele oricum putem.” 

Pionierii și credința 

Chiar și cu greutățile unei boli cronice care îi pune viața în pericol, a barierelor lingvistice, a dorului de acasă, a jonglării între nevoile și orarele multor copii și a îndeplinirii obligațiilor financiare, ambele familii fac tot ce pot pentru a ajuta la adunarea lui Israel în noua lor țară. 

„Biserica este o prioritate mare pentru mine datorită modului în care am fost crescută”, a explicat Fineingo.  

Sala este de acord: „Credința noastră în Isus Hristos ne împinge să facem ca Biserica să fie o prioritate. Am învățat asta acasă. Mutarea în România ne-a făcut și mai dedicate Evangheliei, deoarece este ancora noastră. Într-o zi, soțul meu și cu mine dorim să fim misionari seniori. Este cea mai mare dorință a noastră. Dar până când copii vor crește, ne vom da silința să fim misionari aici”. 

Fineingo vede acest lucru ca pe o lucrare a unor pionieri: „Am făcut ceea ce fiecare pionier face; am pășit înainte în necunoscut, într-o nouă țară, către un nou mod de a face lucrurile. În iulie 2016, printr-o faptă de mare credință, am renunțat la rădăcinile din țara noastră, lăsând în urmă totul și ne-am mutat într-o țară străină foarte îndepărtată. A fost o mare încercare a credinței. Nu știam ce vom găsi la sfârșitul călătoriei noastre, putea să fie bine, putea să fie rău. Nu știam dacă avea să ne placă sau să ne displacă aici”. 

„Nu știam cât de greu va fi să ne adaptăm la o nouă cultură, o nouă limbă, un nou mediu, un oraș fără prezența Bisericii și fără membrii care să ne fie prieteni. Pur și simplu nu știam. Dar ceea ce știam era că inima unui pionier are patru caracteristici: un spirit de umilință și austeritate; credință și optimism în fața necunoscutului; o dorință puternică pentru îndrumare profetică; și un spirit de sacrificiu personal.” 

„De peste opt ani, opțiunile noastre privind Biserica au fost faptul de a călători timp de o zi, să participăm online prin Zoom sau să avem împărtășania acasă. Dar când soțul meu era aici înainte de asta, el nu avea nimic. Sunt atât de recunoscătoare că Tatăl Ceresc continuă să ne aline și să ne binecuvânteze. El ne oferă mari binecuvântări de speranță în căminul nostru prin rugăciuni zilnice, seara în familie și citind Cartea lui Mormon. Este un motiv pentru care Dumnezeu ne-a adus în orașul Baia Mare. Avem munca unui pionier de făcut aici. Acum avem misionari cu timp deplin care să ne ajute și asta va schimba totul. Evanghelia lui Isus Hristos este stânca noastră și speranța noastră în acest oraș. Vom lucra împreună pentru a împărtăși Evanghelia și nu ne va fi teamă. Eu știu și depun mărturie că viitorul va fi plin de miracole și abundent în binecuvântări cum a fost trecutul. Noi avem toate motivele să sperăm la binecuvântări și mai mari decât cele pe care le-am primit deja, deoarece aceasta este lucrarea Dumnezeului Atotputernic, aceasta este Biserica revelației continue, aceasta este Evanghelia harului și bunăvoinței nelimitate ale lui Hristos”.