Când eram copil, eram convins că tatăl meu avea cele mai lungi brațe din lume. De fiecare dată când unul dintre noi, băieții, șoptea, se văita, făcea cu ochiul sau făcea orice altceva considerat de tata lipsit de pioșenie în timpul liturghiei, eram readuși la pioșenie cu o lovitură ușoară peste ceafă. Indiferent unde stăteam în grupul familiei noastre la biserică, tata putea să ajungă la noi.
Știind că nu puteam scăpa de brațul lung al tatei, stăteam de obicei ca niște îngeri reticenți în timpul slujbei, dar faptul de a fi tăcuți nu ne făcea să ne placă la biserică.
Ani mai târziu, am participat la prima mea adunare de împărtășanie a sfinților din zilele din urmă și am fost șocat de comportamentul indisciplinat al majorității copiilor. Dacă tata ar fi fost acolo, și-ar fi extenuat brațul încercând să-i învețe pe acei copii să fie pioși.
La aproximativ zece ani după prima mea vizită la adunarea de împărtășanie, stăteam din nou într-o capelă a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, dar de data aceasta eram membru al Bisericii și tată luptându-mă cu proprii copilași indisciplinați.
„Trebuie să existe un mod pozitiv de a-i învăța pe copiii noștri să fie pioși”, i-am spus soției mele. „Nu vreau ca ei să se teamă de biserică așa cum m-am temut eu.”
De atunci, soția mea și cu mine am găsit moduri de a-i ajuta pe cei patru copii ai noștri, toți sub opt ani, să fie pioși în timpul adunărilor Bisericii. Ei nu sunt întotdeauna modele de pioșenie, dar, de cele mai multe ori, sunt suficient de pioși și, ceea ce este mai important, învață să se bucure de adunarea de împărtășanie.
Iată câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat pe măsură ce am „încercat și am greșit” în timp ce ne-am croit drum spre pioșenie în cadrul adunării de împărtășanie. Aceste idei au funcționat pentru noi; alte familii pot avea moduri diferite, dar la fel de eficiente pentru a încuraja pioșenia.
Fiți voi înșivă pioși
Este important ca părinții să-și învețe copiii prin exemplu că pioșenia în cadrul adunării de împărtășanie este importantă. Nu ne putem aștepta de la copiii noștri să se comporte bine la biserică atunci când noi înșine nu ne comportăm așa cum trebuie.
Când eram în episcopat, am avut multe ocazii de a urmări exemplul dat de părinți copiilor lor la adunarea de împărtășanie. Mulți erau pioși și copiii lor le urmau exemplul. Dar vedeam câțiva părinți stând în spatele capelei cu bebeluși în brațe, folosind adunarea ca timp pentru a discuta cu prietenii. Alții citeau, scriau sau recuperau somnul pierdut. Copiii lor erau, de obicei, la fel de lipsiți de pioșenie.
În calitate de părinți, suntem datori față de noi înșine și față de copiii noștri să fim participanți activi la adunarea de împărtășanie, nu spectatori indiferenți. Trebuie să fim atenți la ceea ce spun vorbitorii. După ce ajungem acasă, trebuie să discutăm despre cuvântările din cadrul adunării de împărtășanie și despre ce am învățat din ele.
Învățați-vă copiii
După ce ne-am îmbunătățit propriul comportament în timpul adunării de împărtășanie, i-am învățat pe copiii noștri exact cum ne așteptam ca ei să se comporte la biserică.
Prima noastră experiență a constat în a-i duce în hol atunci când se comportau necorespunzător, ceea ce este necesar pentru ca alții să se poată bucura de adunare. Această metodă a avut rezultate mixte. Copiii noștri gălăgioși nu perturbau spiritul adunării, dar soția mea și cu mine ratam mare parte din ceea ce se întâmpla. Mai mult, copiii noștri au hotărât curând că libertatea și distracția din holul capelei erau mult mai de dorit decât adunarea de împărtășanie.
După ce am analizat motivele pentru care am eșuat, ne-am schimbat tactica și am dus bătălia pioșeniei în cadrul adunării de împărtășanie acasă, în loc s-o ducem la biserică. În serile în familie și în alte momente din timpul săptămânii, copiii noștri exersau cum să stea liniștiți. Pe măsură ce ne-am concentrat lecțiile asupra scopului adunării de împărtășanie, le-am explicat copiilor noștri de ce luam pâine și apă. Am vorbit cu ei despre sacrificiul lui Hristos și le-am explicat că adunarea de împărtășanie era un moment în care să se gândească la Isus.
După numai o săptămână, efectele au fost vizibile și, după trei sau patru săptămâni, copiii noștri mai mari au început să stea liniștiți cea mai mare parte a adunării.
Luați măsuri atunci când nu sunt pioși
Desigur, copiii deveneau uneori lipsiți de pioșenie, dar când făceau aceasta, știam că trebuie să facem mai mult decât să-i scoatem afară pentru a se alătura carnavalului de pe hol. Tatăl meu ne spusese clar că dorea să participăm la biserică, nu doar să fim în apropiere. După ce ne-am gândit la metodele tatălui meu și am ascultat un discurs despre disciplinare, soția mea și cu mine ne-am dat seama că faptul de a scoate copiii lipsiți de pioșenie din adunarea de împărtășanie rezolva problema imediat, dar acest lucru nu îi încuraja să evite o viitoare lipsă de pioșenie. Am hotărât să ne învățăm copiii că, dacă participam la adunarea de împărtășanie, viața avea să fie mai plăcută decât dacă nu făceam aceasta.
Duminica următoare, fiul meu în vârstă de doi ani a avut un acces de plâns teribil. L-am scos imediat afară din capelă, dar, de data aceasta, nu m-am oprit în hol. Am găsit o sală de clasă goală, m-am așezat pe un scaun pliant și l-am ținut ferm în brațe.
Într-un minut s-a calmat și s-a zbătut să-l las jos. Reacția mea inițială a fost să-l las jos, dar am hotărât, în schimb, continui să-l țin în brațe. El s-a plâns iar eu i-am explicat că va sta în brațele mele, cât de nemișcat puteam să-l țin, până când va hotărî că era timpul să se întoarcă la adunarea de împărtășanie cu pioșenie.
Pentru copilul meu de doi ani agitat, o astfel de restricție a fost cea mai rea soartă posibilă. După zece minute de implorare, zbatere și plâns, și-a dat seama că vorbeam serios și m-a întrebat dacă se putea întoarce la adunarea de împărtășanie.
„Vei să fii pios, fiule?”, am întrebat eu.
El a dat din cap în sens afirmativ.
„Și dacă nu ești pios, ce se va întâmpla?” A arătat spre scaun.
Ne-am întors la adunare, unde a rămas destul de tăcut. El și fiicele noastre încă au mai avut momentele lor în alte duminici, când a trebuit să fie scoși din adunarea de împărtășanie, dar nu le-a luat mult timp să învețe că preferau libertatea în timpul adunării de împărtășanie decât să stea în brațele tatălui într-o sală de clasă liniștită.
Firește, este mai bine și mai ușor să prevenim lipsa pioșeniei decât să o gestionăm la biserică. Știind că fiul și fiicele noastre nu vor putea să asculte sau să înțeleagă toate cuvântările din cadrul adunării de împărtășanie, am planificat alte activități liniștite pentru ei când începeau să-și piardă interesul.
Tuturor copiilor noștri, chiar și celor mai mici, le place să citească și să privească povestirile ilustrate din scripturi pentru copii publicate de Biserică. Aducem, de asemenea, câteva creioane colorate și foi albe de hârtie pe care cei mai mici să deseneze atunci când devin prea neastâmpărați. Și copiii mai mari au voie să deseneze, dar îi încurajăm să deseneze imagini care au legătură cu acele cuvântări care sunt rostite.
De asemenea, am descoperit că jocurile, mâncarea, gustările și jucăriile creează, de obicei, mai mult haos și mizerie în adunare decât să le împiedice.
Amintiți-vă: copiii sunt copii
Nu ne așteptăm de la copiii noștri să fie perfecți la biserică, deoarece știm că, la vârsta lor, este uneori peste posibilitățile lor. Dar soția mea și cu mine ne-am stabilit obiectivul de a ne bucura de adunarea de împărtășanie. Când unul dintre copiii noștri se comportă necorespunzător, ne ocupăm de el cât mai repede și cât mai calm.
De asemenea, ne ajută dacă ne păstrăm simțului umorului. Dacă un membru al familiei noastre cade pe spate de pe banca noastră sau se duce, neobservat, la pupitru, încercăm să rămânem calmi, să le potolim comportamentul, să-i scoatem afară, dacă este necesar, și să ne spunem că, într-o zi – poate – ne vom amuza pe seama incidentului.
Dacă sunteți singuri și sunteți depășiți numeric de copiii voștri, puteți totuși să rămâneți pioși – cu puțin ajutor. Când am fost chemat în episcopat, soția mea a rămas singură să se ocupe de copiii noștri. După câteva duminici, i s-a părut copleșitor și istovitor să facă aceasta, așa că am întrebat un cuplu pensionat din episcopia noastră dacă ar dori să stea lângă familia noastră în fiecare duminică pentru a reduce inegalitatea numerică. Ei au acceptat bucuroși, iar acum copiilor noștri le place să stea lângă „bunicii” lor.
În familia noastră, încercăm să ne asigurăm că mersul la biserică este o experiență pozitivă pentru noi și copiii noștri. Cu puțină practică și planificare și cu multă răbdare, ne ajutăm copiii să învețe să aprecieze adunarea de împărtășanie și s-o facă cu pioșenie.