În urmă cu câțiva ani, o mare furtună s-a abătut asupra casei noastre în timpul nopții. După doar câteva minute și câteva fulgere, micuța noastră Manon a venit în pat cu noi. Soția mea, Véronique, dorind s-o liniștească pe fiica noastră, a dus-o la fereastră și i-a spus: „Nu te teme. Privește cât de frumoase sunt luminile pe cer”. Dar, chiar în acel moment, un trăsnet a despicat cerul cu un bubuit înspăimântător. Véronique a pășit în spate cu teamă, iar Manon a fost și mai îngrozită!
Privind puterea elementelor în acea noapte, nu am putut să nu mă gândesc la Salvatorul Isus Hristos, Creatorul tuturor lucrurilor. M-am gândit, de asemenea, la Tatăl nostru Ceresc, care L-a dat pe Singurul Său Fiu să ne salveze. Ei au realizat cel mai important fapt din univers: au deschis calea pentru ca noi să dobândim viața eternă.
Apoi, m-am gândit la Moise, care a fost copleșit de teamă când Salvatorul i-a cerut să-l elibereze pe Israel. Domnul i-a spus:
„Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul? Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta, și te voi învăța ce vei avea de spus”.[i]
Glasul Domnului trebuie să fi sunat ca trăsnetul în trupul lui Moise! Asemenea lui Moise, noi avem responsabilitatea de a-l aduna pe Israel într-un ținut al păcii, în țărușii Sionului. Oricare ar fi capacitatea noastră de a ne exprima, trebuie să mergem înainte cu credință. Ne simțim noi capabili să facem ceea ce Domnul dorește să facem? Putem simți responsabilitatea noastră în adunarea lui Israel? Desigur, aceasta începe cu noi înșine, cu soțul nostru sau soția noastră și cu propriii copii.
În timp ce soția și fiica mea erau foarte înspăimântate de furtună, m-am gândit: „Sper că plouă acum, pentru că a fost atât de cald!”. Perspective diferite conduc la acțiuni diferite. Ce simțim când viața nu ne conduce pe cea mai ușoară cale sau pe calea pe care noi doream să mergem? Pe măsură ce furtuna devenea tot mai cumplită, m-am gândit și la Joseph Smith, care a fost deseori copleșit de toate responsabilitățile care îi fuseseră date la o vârstă atât de fragedă. Adesea, el a căzut în genunchi pentru a-L implora pe Tatăl nostru Ceresc. Probabil unul dintre cele mai impresionante dintre aceste momente a fost în închisoarea Liberty, când el s-a simțit abandonat de Domnul. Domnul i-a spus:
„Și dacă vei fi aruncat în groapă sau în mâinile criminalilor și vei fi condamnat la moarte; dacă vei fi aruncat în adâncuri; dacă valurile agitate conspiră împotriva ta; dacă vânturile violente devin dușmanii tăi; dacă cerurile se întunecă și toate elementele se unesc pentru a ascunde calea; și, mai mult, chiar dacă fălcile iadului își vor deschide larg gura după tine, să știi, fiul Meu, că toate aceste lucruri îți vor da experiență și vor fi pentru binele tău. Fiul Omului a coborât sub toate acestea. Ești tu mai mare decât El?… De aceea, nu te teme de ceea ce poate face omul, pentru că Dumnezeu va fi cu tine în vecii vecilor”.[ii]
Aceste cuvinte trebuie să se fi simțit ca un trăsnet peste trupul său bolnav și trudit. Dar, pentru că veneau de la Salvator, ele trebuie să-i fi dat puterea și speranța de care avea nevoie pentru a merge înainte, în pofida greutăților lui. Cădem noi în genunchi destul de des pentru a primi putere și speranță de la El?
Deseori, Domnul folosește glasul blând, calm al Duhului Sfânt pentru a ne vorbi, a ne alina, a ne avertiza, a ne îndruma și a ne liniști. El face acest lucru în momente de îndoială, dar, de asemenea, în momente de neliniște, disperare sau suferință. Pentru a ne asigura că auzim întotdeauna acest glas mic, trebuie să ne obișnuim să-l auzim sau, mai degrabă, să-l simțim, în momente liniștite. Apoi, oricât de blând poate fi, el ne va pătrunde în inimă și în minte ca un trăsnet.
Astfel depun mărturie, în numele lui Isus Hristos, amin.
[i] Exodul 4:10-12.
[ii] D&L 122: 7-9.