„Ambii mei părinți aveau diferite dizabilități, s-au cunoscut într-o școală specială, iar mama nu putea avea copii. Părinții mei și-au dorit copii atât de mult, încât mama mea a început să primească injecții de fertilitate și, în cele din urmă, acestea au funcționat! Deci, eu am fost un copil născut ca o minune!”
Într-o zi aparent normală, când avea 17 ani, Ana s-a dus la școală, însă când s-a întors acasă a văzut că tatăl ei murise; normalul se transformase în ceva tragic. „S-a întâmplat în perioadele foarte grele din timpul comunismului; toate magazinele alimentare erau goale. Nu se găsea mâncare, dar tatăl meu stătea la rând toată ziua, sperând în fiecare zi să găsească orice de mâncare. A murit acolo – stând la rând. Pur și simplu a căzut pe stradă. Avea doar 48 de ani; a fost un șoc foarte mare pentru mine. Nu știm ce s-a întâmplat, poate un accident vascular cerebral sau un atac de cord, nu am știut și nu ni s-a spus niciodată. Pur și simplu a murit.”
Șase ani mai târziu, mama ei a decedat.
„Acesta a fost un alt șoc mare pentru mine. Aveam 24 de ani și doi copii și am început să mă întreb: «De ce suntem aici? De ce suntem aici și unde ne ducem?»” În anul 1998, toate cele trei fiice ale ei au fost diagnosticate cu hepatită B pe care au luat-o de la instrumente stomatologice contaminate. „A fost nevoie de ceva timp pentru a descoperi de ce erau atât de bolnave. Nimănui nu i-a păsat cu adevărat, dar, în cele din urmă, am găsit pe cineva care să facă niște teste care să indice ce nu era în regulă. Cele două fete mai mari ale mele s-au descurcat mai bine. S-au recuperat destul de bine, dar mezina mea era atât de bolnavă, încât nu se putea duce la școală.
Nimeni nu ne-a spus ce să facem, nimeni nu ne-a ajutat cu medicamente; în cele din urmă, cineva a sugerat niște medicamente pe care să le încercăm, dar au fost mai mult asemenea chimioterapiei pentru cancer, așa că, în loc să ajute, au făcut-o și mai bolnavă.”
Ana a spus cu tristețe: „Eram atât de deprimată; era atât de greu s-o privesc. Nu puteam să lucrez, nici să dorm sau să mănânc. Într-o zi m-am hotărât să mă duc la biserică; înainte de acest moment, nu avusesem niciodată parte de religie în viața mea, nu știam cum să mă rog, nu vorbisem sau auzisem niciodată despre Isus, nu exista nimic despre Dumnezeu în viața mea înainte de acea zi în care m-am dus la biserică.
Dar era o biserică aproape de casa mea, am intrat și am început să vorbesc cu Dumnezeu. I-am spus tot ce mă îngrijora și mă întrista – nu-mi amintesc detalii, doar am vorbit și am vorbit și am vorbit cu El”.
După câteva săptămâni, unul dintre colegii ei i-a dat o invitație la un curs de limba engleză predat gratuit la o biserică diferită. „Eram atât de fericită că fetele mele puteau învăța limba engleză gratuit! Am îndrăgit acea limbă de când aveam șase ani. Am văzut toate filmele americane când eram copil, nu învățasem deloc limba engleză la școală, doar din acele filme când am fost copil.” S-a dus la curs și și-a luat fiicele ca ele, toate, să poată învăța.
Dar încercarea legată de fiica ei bolnavă a continuat. Într-o zi din acea perioadă – când fiica ei era atât de bolnavă și ea era atât de deprimată, ea a trimis-o pe fiica ei cea mare la piață și, în loc de mâncare, le-a adus acasă pe surorile misionare de la cursul de limba engleză. Au venit într-un moment bun, pentru că ea încă își adresa aceleași trei întrebări... De ce, de ce, de ce?
Când misionarele au venit în acea primă zi, i-au dat un exemplar al Cărții lui Mormon, iar Ana își amintește: „Mi-am dat seama că ceea ce trebuia să fac era doar s-o las mai ușor; să nu-mi mai fie teamă și să nu mă mai îngrijorez și, pur și simplu, să citesc această carte, să mă rog și să citesc și să mă rog și să mă rog și să citesc. Așadar, am început să fac astfel. Am început să mă rog tot timpul la Dumnezeu și am citit și am citit și am citit”.
Și, în timp ce făcea astfel, ea a explicat: „Răspunsurile au început să vină la mine ca piesele unui puzzle; știam că este adevărată, știam că Joseph Smith a fost un profet! Știam că tot ceea ce citeam era adevărat. În sfârșit, am simțit că totul capătă sens!”.
La scurt timp după ce le-a întâlnit pe misionare, a auzit despre un biolog din Moldova care făcea un medicament din venin de albine. „Era un medicament experimental, dar au spus că ar putea să o ajute pe fiica mea și am vrut doar ca fiica mea să fie mai bine - așa că noi l-am încercat și imediat, ea s-a simțit mult mai bine.”
Cea mai bună zi din viața mea
„Cea mai bună zi, cea mai frumoasă zi din viața mea”, a spus Ana, „a fost ziua în care am aflat că sunt o fiică a Tatălui nostru Ceresc! Pentru că, la școală, am învățat că am evoluat din maimuțe. Acest lucru nu a avut niciodată sens pentru mine, dar nu am avut cum să știu altfel, pentru că asta m-au învățat.
Acum, răspunsurile la întrebările ei erau complete și, în data de 31 iulie 1999, fiicele mele și cu mine am fost botezate. Soțul meu a fost botezat patru săptămâni mai târziu.” După un an, au fost pecetluiți împreună ca familie eternă în Templul Freiberg.
Misionarii ne-au ajutat foarte mult. Ei spuneau mereu: „Haideți să postim împreună, să ne rugăm împreună, puteți face asta! Veți fi binecuvântați”. Eram atât de fericită, deoarece căutam ceva, dar nu știam ce – și dintr-o dată erau chiar în fața mea – fericirea și pacea de care aveam nevoie și pe care mi le doream. „Știu că Evanghelia este adevărată; știu că Biserica este adevărată.”
Ana a fost la Templul Freiberg de zece ori. În anul 2022, când România a început să facă parte din Districtul Templului Roma, ea s-a dus cu unsprezece membri din ramura ei. În luna octombrie a anului 2023, s-au dus doisprezece membri.
Ea își amintește: „Ne întorsesem doar de aproximativ o săptămână când am simțit o foarte puternică impresie că trebuia să mă întorc la Roma. Mi s-a părut ciudat, pentru că tocmai fusesem acolo, dar am dat curs impresiei și m-am întors singură pentru cinci zile. În timp ce eram acolo, am fost chemată și pusă deoparte ca lucrătoare în Templul Roma!”.
Acum, ea este acolo de mai multe ori pe an pentru a lucra. „Îmi place atât de mult. Nu aș renunța să fiu acolo pentru nimic! Știu că este atât de multă muncă în templu de făcut. Atât de multă muncă.”
Templul îi amintește, printre multe alte lucruri, cine este ea; de ce este aici și unde se duce. „Pentru că am crescut în perioada comunistă, credeam că sunt ceva mic și neînsemnat; uneori încă mă simt mică și neînsemnată, dar, apoi, îmi amintesc că sunt un copil al lui Dumnezeu și știu că nu sunt nici mică, nici neînsemnată.”